Viata. Un exercitiu de imaginatie in scopul cunoasterii de sine.

Care este esenta acestui joc?

Pentru a intelege jocul se recomanda intelegerea esentei acestei vieti, iar esenta acestei vieti porneste de la faptul ca suntem muritori.
Atat stim.

Suntem muritori

Stim ca acest corp, trupul s-a nascut din forma materiala oferita de acest pamant si acolo se va intoarce.

Putem intelege si simplul fapt ca tot ceea ce am ingerat o sa oferim inapoi in momentul in care vom parasi acest pamant si ne voi descompune.

Practic trupul este o acumulare de alimente de pe acest pamant, datorita carora acesta a crescut de  la o celula (celula ou) la cel mai complex organism viu existent pe pamant.

In alte cuvinte, trupul nu sunt eu. Trupul este al meu.

Extrapoland aceasta ipoteza la nivel de ganduri, minte … se poate trage concluzia ca nici gandurile nu sunt eu, intrucat acestea sunt rezultatul creierului care la randul lui este parte din trup, adica o acumulare de materie de pe acest pamant.

In cazul asta, cine sunt eu? Punand trupul, gandurile si mintea deoparte mai ramane ceva?
La prima vedere ar parea ca nu, dar ceea ce ramane aceea sunt eu.

Si pentru ca vreau sa ma cunosc si pe mine, nu doar ceea ce este al meu, am insistat constient asupra gandului ca trupul si mintea si gandurile nu sunt eu ci sunt doar ale mele. Sunt niste accesorii cu care viata m-a inzestrat pentru a ma adapta la acest pamant.

Primul pas, atentia constienta spre ceea ce vreau, a fost facut. Vreau sa ma cunosc pe mine dincolo de trup, ganduri si minte.

Daca … eu maine nu ma mai trezesc?

Pasul doi, eu l-am identificat ca fiind: intrebarea potrivita. Intrebarea este cea care ne trage intreaga fiinta inspre o anumita directie. Intrebarea dicteaza directia gandurilor.

Ce intrebare sa imi pun eu pentru a trimite toate gandurile mele catre “cine sunt eu dincolo de trup, ganduri si minte”?

Pentru a pune intrebarea, m-am intors la esenta acestei vieti si anume faptul ca eu sunt muritoare. Doar atat stim.

Pentru a pune intrebarea corect, mi-am focusat toata atentia doar asupra a ceea ce stim. Sunt muritoare si nimic altceva.

Cea dintai intrebare care s-a nascut a fost: Daca … eu maine nu ma mai trezesc?

Imbratisarea realitatii

Si de aici a curs un rau de intrebari intr-un ocean de raspunsuri. O experienta vie si frumoasa, placut surprinzatoare, dulce-macabra … In dansul vietii spre moarte, moartea este vazuta atat din pozitia de detasare – moartea privita “de sus”, cat si la nivel de trup fizic – despartirea de lumea mea.

Ceea ce urmeaza este chiar tabloul pictat de gandurile mintii mele, pe masura ce accepta treptat ideea de moarte.  Iar, pe masura ce mintea mea constientiza ca moartea mea, sfarsitul vietii insasi, nu este un mit ci un adevar, chimia intregului a suferit transformari.

Un exercitiu de imaginatie in scopul cunoasterii de sine

Ceea ce vei citi in continuare este un sir de intrebari si raspunsuri nascute dintr -o sesiune de meditatie asupra mortii. Fara corecturi, fara frici, fara viitor, fara judecata.

1. Startul

Daca eu maine nu ma mai trezesc, astazi as fi vrut sa restabilesc un echilibru pentru acest suflet al meu.

Daca maine ar fi sa mor nu stiu ce as fi vrut sa spun astazi pentru ca nu traiesc realmente ideea ca “maine” eu mor. Nu ajunge la mine “adevarul” asta.

Mintea mea crede ca sunt nemuritoare?

Eu chiar simt ca e prea departe de mine adevarul ca maine mor. Si oricat de mult incerc sa-mi imaginez ca maine voi muri, nu simt asta. Atat de mult mi s-a inradacinat in memoria fizica, in trupul meu, ideea de imortalitate, atat de mult incat mintea mea nu concepe moartea … nu o concepe.

Mintea mea nu poate sa inteleaga ideea de sfarsit. Mintea mea are impresia ca pot relua maine ceea ce n-am facut azi. Eu am impresia ca maine pot sa-mi cer scuze pentru ceva ce am facut azi.

2. Asumarea

Si in alta ordine de idei, sufletul meu s-a impacat cu experientele traite aici si … da, si le-a asumat. Iar prin asumarea lor, o parte din ele inseamna ca le-am povestit persoanelor carora le-am gresit, insa o alta parte din aceste experiente si dureri nu au fost povestite niciodata  (pentru ca sufletul a considerat ca si le va asuma in intregime, fara sa mai imprastie durere in jur). El le-a facut el le va suporta.

Deseori ma gandesc ca in societatea in care traim actiunea sufletului de a-si asuma in intregime experientele trecute, in singuratate si in liniste, inseamna de fapt a mintii. A mintii oamenii din jur.

Si atunci, nu stiu care parte din mine e mai egoista.

Nu cumva actionezi cu egoism cand alegi sa pastrezi in tine viata ta, experienta ta, iar alegerea o faci din teama ca o sa pierzi ceva, orice … daca spui cine esti? Poate din frica ca o sa fii izgonit, din frica ca o sa ajungi singur. Dar nu cumva esti singur acum?

Nu cumva acum nu ai cu cine vorbi? Nu cumva asta este singuratatea cea mai adanca?

Asta in care te lasi presat de propriile greseli … , dar nu le spui nimanui.

3. Intrarea in joc

Sufletul vrea sa inteleaga ce este mai bine sa faca acum si de acum.

Intr-un fel eu cred ca daca tac, scutesc multi oameni de durere. In acelasi timp nu ma pot prinde  daca cumva deja exista durere, pentru simplul fapt ca eu tac.

Poate ca s-ar elibera si s-ar rupe lantul asta de durere daca as vorbi, as spune ce simt. Daca as spune ce cred eu ca am gresit si ce ma doare, si ce ma roade.

Descoperirea intentiei personale

Acum inteleg ca sufletul meu imi spune sa tac, sufletul meu imi spune ca a trecut. Sufletul meu imi spune ca m-am vindecat. Imi sune ca mi-am platit greselile. Imi spune ca este suficienta durere in lumea asta. Imi spune ca sunt puternica s-o duc pe a mea atata timp cat stiu ce intentii am acum si de acum. Si intentia mea este sa iubesc. Sa ofer iubire, sa ofer lumina, sa ofer bucurie. Asta este intentia mea.
Eu cu intentia asta ma trezesc in fiecare zi, dar probabil sunt o persoana impartita. Sunt incompleta pentru ca am atatea elemente opozabile in mine. Am de toate si nu am nici una.
Sunt precum viata. Bucuria este in mine, fericirea este in mine, iar fericirea din acest moment este ca intru intr-o stare de claritate si intelegere a lucrurilor.

4. Piedicile ego-ului

Situatia materiala

Singura chestie care ma sperie, ma zguduie putin, este exact relaxarea cu care privesc situatia financiara, relaxarea cu care privesc lumea materiala. Ma sperie, caci eu nu priveam asa niciodata si ma sperie faptul ca nu ma framanta. 
Dar, eu stiu ca daca te framanti, nu rezolvi nimic. Am mintea clara, am privirea limpede, am sufletul prezent si simt ca totul este … viata, ca este totul traire, ca este totul frumos, iar durerea … este iubita.

Piedicile ego-ului

Sentimentele

Eu de durere am nevoie, eu de fericire … am nevoie.

Eu nu o sa pot sa simt durerea adevarata, doar intelegand ca este durere adevarata, eu trebuie sa o traiesc … de fiecare data, pana ajung la momentul in care (sa spun) pic din nou, pic…, ma afund, ma inec.
Pana acolo ajunge durerea mea, iar acolo, din nou, este momentul in care constientizez ca e doar viata. E doar acea durere mereu noua si totusi ordinara, pe care o iubesc de altfel. In momentul in care ajung sa iubesc durerea … nu ma mai doare. Rad!

Obisnuinta

Rad! Asa este, dar de cate ori trebuie sa retraiesc durerea in intensitatea si in coloritul ei?!

De cate ori trebuie sa simt fiecare aschie de durere, in intregime … sa simt cum ma strapunge, ramane in mine sau isi continua drumul … ca sa inteleg odata pentru totdeauna ca este ceea ce-mi doresc, de fapt … e doar viata. E doar omogenitatea vietii si eterogenitatea ei, in acelasi timp. E acelasi lucru. E aceeasi moneda. E fericire, bucurie, zambet, iubire. E durere, tristete, lacrimi, efort, gelozie, invidie, egoism. Toate se iau in hora si toate compun viata. Si toate ne alinta si toate ne cresc.

5. Zestrea acestui suflet

Si daca maine as muri … ce as regreta cel mai mult?  De ce m-as bucura cel mai mult? Ce trairi simtite pe acest pamant mi-ar umple sufletul de implinire? Ce mi-ar ramane pe retina in ultimele momente?

Nu stiu ….

Ce mi-ar ramane in eternitate in privire, ce mi-ar asterne un zambet si o lacrima de fericire pe chip?

Singurul raspuns, care imi inunda intregul, este:  totul! Totul?! Atat de mult iubesc lumea asta?

Dar, de ce as rade cel mai mult?

As rade de momentele in care imi tineam sufletul inchis, ca o prostuta, naiva. As rade de momentele in care cautam razbunare prosteasca, as rade de momentele in care n-am crezut in mine.

As rade de rautatile mele mici, pamantesti.

6. Constientizarea sinelui

Iar,  la plecare, mi-as lua trupul in brate …. Si l-as strange pana as deveni din nou una cu el.

Din frica de sfarsit sau din iubirea pentru tot? Eu aleg sa cred ca din iubirea pentru tot.

Daca maine trupul meu ar ramane fara suflare, as simti recunostinta in mine pentru toate zilele pe care le-am trait. Pentru toate razele de soare pe care le-am simtit pe obrazul meu, pentru toata caldura, care mi-a mangaiat durerile pamantesti.

As multumi intregului pamant pentru toate experientele mele, m-as inclina in fata lumii, pentru spectacolul frumos si viu din care am facut parte. As zambi pentru ultima data, mi-as sterge lacrimile de pe obraji, as varsa toata iubirea, pe care o simt, in semn de multumire pentru viata.

Le-as cere iertare tuturor si as multumi din suflet, as multumi din toata energia mea celor care au ajutat in evolutia mea, celor care, poate s-au ranit ei pentru un bine mai mare si pentru binele meu si celor carora le-am gresit. Daca maine as muri …

7. Lumea mea moare odata cu mine, iar eu am un bucket list.

Viata. Un exercitiu deimaginatie in scopul cunoasterii de sine.
Lumea mea moare odata cu mine, iar eu am un bucket list.

Vreau sa tin in palme toata lumea.

Mi-ar placea sa pot s-o strang la piept. Sa pot sa o veghez, s-o protejez, s-o mangai, sa-i ofer bratele mele pentru alinare, pentru regasire, pentru protectie, pentru sufletul lor, caci asta mi-as dori sa primesc de la lume (oameni). Asta mi-as dori sa primesc de la sufletul meu.

Vreau sa vorbesc din suflet

Ai simtit cum este sa ai pe cineva caruia sa-i poti spune linistit, cu sentimentul de “acasa”, tot ce simti tu in acel moment? Sa stii ca e viata care te asculta si care te indruma, si sa stii ca aici nu este loc de judecata, si sa stii ca aici ai venit pentru mangaiere, pentru intelegere, pentru suflet.

Eu vreau ca sufletul sa inteleaga si aceasta persoana –  pe mine, sa primeasca ego-ul meu exact asa cum este. Sa-l asculte, sa-l tina in brate, sa-l lase sa planga, sa ramana, sa mai stea, sa simta si sa vibreze odata cu mine. Un astfel de loc imi doresc sa fie sufletul meu.  O astfel de traire.

Vreau ca sufletul meu sa fie deschis, catre toata lumea asta, catre orice viata, catre orice traire. As vrea intai si intai sa multumesc ca pot vorbi asa, simplu si curat, cu un cineva. Sa simt ca ma pot deschide. Si ma pot deschide atunci cand, vorbesc de la egal la egal. Atunci cand simt ca tu ma accepti complet si eu te accept complet.

As vrea sa am curajul sa pot sa vorbesc deschis cu toata lumea.

Si pot sa vorbesc asa, pentru ca tot ce-i in lumea asta sunt eu. Asa cum tot ce e in lumea asta moare odata cu mine pentru ca realitatea in care traiesc eu, traieste doar odata cu mine. Si pot sa spun oricui ce simt eu si “secretul” meu va muri odata cu mine, caci intreaga lume va muri odata cu mine.

8. Ceea ce ramane sunt eu!

Iar dupa moartea mea, ego-ul meu ma va parasi cu totul, iar sufletului nu-i pasa ce spune lumea. Sufletul vrea, indiferent de gura lumii, sa aduca iubirea si contributia lui. El vrea sa asculte vorbele lumii, pentru a se face util. Pentru a contribui si a aduce zambete si a aduce lacrimi de fericire, de constientizare si a adauce frumos si iubire.

Lumea mea moare odata cu mine. Poate de asta nu am eu nimic sa-i spun lumii, pentru ca tot ceea ce am sa spun imi este adresat mie.

Ce s-a produs in mine dupa acest exercitiu de imaginatie?

Eu am simtit cum mintea imi elibereaza trupul. Mintea se elibereaza de grija trupului.

Comparand aceasta traire cu piramida nevoilor a lui Maslow, pot afirma ca am adus la nivelul constientului nevoile fiziologice primare (de supravietuire) si … m-am dezis de ele.

In alte cuvinte, am indus creierului ideea de eliberare de sub toate grijile egoiste, materializate prin frici, legate de pastrarea in viata a acestui trup. Cat de multa energie consuma creierul nostru doar pentru pastrarea in viata a corpului fizic!

Si … cat de mult timp, cat de multa viata ni se scurge printre degete … cand trupul, casa, masina, job-ul, statutul, imaginea, caracterul, intelectul si in esenta comparatia este vazuta ca sablon al fericirii si al succesului.

Odata dezisi de forma noastra fizica, toatele celelalte nevoi superioare din piramida lui Maslow, intra in picaj, se disipa rand pe rand, pornind de la nevoia de securitate, nevoia de apartenenta, nevoia de stima pana se ajunge la nevoia din varf, si anume nevoia de autorealizare, autoactualizare.

Ce se intampla cu directia si nuanta gandurilor cand trupul inceteaza sa mai fie un generator de nevoi?

In general, cand un generator nu mai produce la fel sau deloc, automat consumul sau scade considerabil sau se opreste.  

Cand nu mai avem un trup fizic cu care sa ne identificam, dispare si ego-ul nostru, egoismul nostru, vazut ca trasatura umana nascuta din nevoia de sine – inteleasa ca fiind una materiala.

Creierul nu mai produce ganduri in directia conservarii trupului si a castigarii existentei.

Creierul isi castiga timp liber.

Noi ne relaxam si ne eliberam. Incepem sa vedem dincolo de utilitate. Incepem sa iubim fara liste de nevoi-personale atasate.

Un vartej de energie se formeaza. Ne cuprinde si ne inmoaie, in prima instanta, ne patrunde in totalitate si ne scalda intr-un soi de mangaiere a ispasirii.

Am constientizat ca mintea este o unealta pe care o folosesc cand vreau eu.  Asa libera, clara si lipsita de griji, mintea este vazuta ca fiind “Sfantul Petru la portile raiului”. Lucreaza pentru mine benevol si deci cu placere.

Cunoasterea de sine capata valente cosmice

Atunci cand eu nu ma mai am (nu ma mai identific cu trupul meu), atunci cand m-am dezis de trupul meu, gandurile mele s-au reorientat. Atunci cand eu nu mai sunt in centrul lumii mele, atunci cand vad prin alti ochi lumea – prin prisma vietii, nu prin prisma persoanei din mine, atunci nevoia de autocunoastere devine incluziva.

Dupa practicarea unui astfel de exercitiu, nu stiu daca ma aflu la finalul jocului sau deja am reinceput alt joc. Intrucat, lumea pare veche, dar toate sunt noi pentru simturile mele, trairea este noua. 

Fie ca este alt joc fie ca este acelasi joc, de mine depinde (de tine depinde) cum va evolua.

In alte cuvinte,

Valentina

!!! Apropo, tie ti-a promis cineva si ziua de maine?

Tie, ce ti-a placut?

Pagini de social media

Articole recente

Comentarii recente

Meta