Să nu îți fie teamă de un nou început

Gândul mă duce la cuvânt. Cuvântul zboară până îl descopăr în foi, sub pixul meu.

Tic-tac… liniște, durere în frunte.  Din spate, spre creștet și înapoi la frunte.  Scriu.

Sunt aici. Liberă.

Foi albe mă asteaptă. Zâmbesc și inspir adânc.

Este joi. Mi-e dor, de iubire.

Al naibi miros! Cât a putut să-mi placă!

Cât l-am iubit. Am trăit pentru el. Astăzi, din nou te simt, îmi spuneam. Zborul a fost starea mea.

„De ce te ridici pe varfuri?” 

iubirea

Din amor. Și te vreau.

Deschid ochii. Sunt femeie. Simt ce ating.

Minte-mă acum! Sau, mai târziu, dar spune-mi că o vei face. Nu mă lăsa așa. Nu mă lăsa să cred în ce simt! Nu ne face bine!

Tic-tac… „Da știu, mirosul meu!” Bla-bla!

aroganța

Mulțumesc! Te-ai descurcat perfect.

Știți țiuitul acela din urechi, care vine din senin? Asta auzeam eu …. bla-bla pe fundal de țiuit.

Durere, eliberare, … dor, vomă, trezire, rușine,… !?

 Nu mor, nu acum cel puțin. Nu în fața ta! Nu ne rănim, doar am stabilit asta. Trecem noi și peste asta … . În altă viață… Cum spuneai.

Iubim.

Iubim în draci! Rând pe rând iubim tot ce iubim.

Mă ascundeam de claritate, și înșelam perfecțiunea pentru tine, pentru normalitatea eternă.

Al naibii eternitate normală! M-am aruncat în albia ta. Nici nu era nevoie de un fluviu. Și un pârau învolburat și-a făcut treaba … M-ai luat înainte să mă atingi. Eu eram … Eu eram cea care am sărit în valurile tale. Îmi doream să cresc! M-am lăsat păcălită de vorbele despre tine. Un miraj frumos la început. Cum să nu vreau?! Îmi doresc să încerc! Te cunoșteam … Erai precum pârâul care îmi traversa grădina în copilărie.

Ah, Normalitate. Atât de ușor mă furi cu peisajul tău familiar.

M-ai hrănit cu vorbele mele. Iar când te mai văd, tac! Eu, tac. Ochii te privesc …, iar mâinile se ascund de tine să nu mă trădeze. Sunt confuză! Vreau să nu vreau să te vreau, mi-am spus. Asta a fost, cândva.

Urmează cifra cunoașterii, căutarea și rezultatul, concomitent.

Prea multă cinste adusă unei iubiri prea mici, prea egoiste.

Claritatea m-a ajutat să văd cine ai fost în ochii ei. Cu neputința de a mă vindeca de tine, m-am oglindit în ochii clarității în speranța recunoașterii adevărului.

Normalitatea nu este pentru tine, mi-a spus Claritatea.  Eternitatea ta, draga Valentina, este alta, cum de nu vezi?

În jurul tău, se formează mereu un câmp de chipuri fericite. Cum să te fac să înțelegi că normalitatea este alta, nu cea din fața ta? Ești precum un dom al refulării pentru societate, adaugă Perfectiunea. Pot înțelege că nu vezi dincolo de prezența ta. Dar de ce nu vrei să recunoști că este posibil măcar? 

Claritatea perfectă

Sămânța adevărului necunoscut a rămas. Am crezut în vorbele Clarității, într-un final. Apoi am simțit și dincolo de sfera mea de influență asupra Normalității. Acum văd că nu aparțin Normalității.

Sunt liberă de Normalitate și păstrez o relație de prietenie cu Perfecțiunea clară.  Nu mai pot iubi nici una nici alta. Le-am cucerit deja pe amândouă.

Sunt bine acum! Învăț să trăiesc.

Un gând mic, dar atât de puternic îmi ține inima, cu blândețe, însuflețită. Sunt nebună oare să cred în căutare? În bucuria căutării? În căutare ca rezultat?

Îmi rămâne căutarea, o spun cu speranță. De mică am iubit căutarea cu rezultat neașteptat.

Pe curând,

Valentina

Tie, ce ti-a placut?

Pagini de social media

Articole recente

Comentarii recente

Meta