Tot ce las “in asteptare” ajunge in camaruta cu zavoare ruginite.

Ce fericire! “Ce fericire” odata, “ce fericire” de doua ori … vandut! Nimic este cuvantul care descrie sensul acestei calatorii, acum. Imi indrept gandul catre atentia ta…nimic.

Nimic

Nimic?! … lacrimile imi inunda sufletul, trupul si ratiunea.  Nimic din ce zic si fac, simt ca nu este auzit, vazut …dorit.

Trairea este atotprezenta acum si trairea este adevar pentru mine, pentru umbra de energie care ma compune in aceste clipe ….

In alte cuvinte, Valentina
Covorul rosu – Resemnarea

Nimicul resimtit ma stinge cate putin, timp in care Resemnarea imi trimite un cadou – covorul cel rosu, in semn de “bun venit”.

Resemnarea

Cine i-o fi dat viata acestui sentiment – o stare de degradare a constiintei, de naruire a viselor  – ce, odata atins, se opreste in pragul  “casei mele” si asteapta …

Refuz sa primesc cadoul.

Niciodata n-am stiut sa primesc un cadou. Ignor momentul … mintea mea fuge de resemnare.

Intotdeauna Frica sadeste frici in camaruta cu zavoarele ruginite ale inimii mele. Acolo unde, de frica, refuz sa intru.  Acolo unde poate nu am intrat niciodata … poate ca rugina acestui suflet era mai veche…dinainte de domnia mea asupra acestei forme de viata, asupra mea.

Si totusi … eu pot sa o deschid. Inima imi spune ca pot orice.

Rugina este inca acolo … si este singura trasatura pe care i-o pot atribui acestei camarute a inimii mele.

Altceva nu cunosc!

Am trimis – constient si nu numai – doar  fricile acolo si acolo “le-am uitat”.

Acum inteleg.

Covorul rosu al resemnarii era aici …deja de mult timp, de prea mult timp.

De fiecare data cand Necunoscutul este privit cu frica, resemnarea isi intinde covorul cel rosu si invita frica “la masa”.

De fiecare data  cand eu aleg  “siguranta sufletului” si conservarea mea, de fiecare data cand apar adevarul meu (de acum) si  izgonesc orice fel de nou adevar … de fiecare data cand eu “nu sunt” …. ea este acolo cu bratele deschise. Resemnarea devine majordomul sufletului meu.

Camaruta cu zavoare ruginite

Si unde sa trimita ea Necunoscutul – musafirul calator ce cauta odihna in inima mea?

In alte cuvinte, Valentina
Camaruta cu zavoarele ruginite.

Acolo unde ea isi are casa, acolo unde eu nu bat la usa, … aici in camaruta cu zavoarele ruginite ale  inimii mele.

Tot ce las “in asteptare” … ajunge in camaruta cu zavoare ruginite.

Dar “cum” sa gasesc acea camaruta?

Este aici … Chiar eu am ascuns-o in foile timpului… Printre valurile vremii, resemnarea a cladit in jurul ei fortarete de “pseudo-fericire”. Nu mai disting ce ma doare si ce ma bucura….

In timp sau in singuratate (cu timpul sau prin meditatie) am ajuns sa cred ca eu (ca intreg) sunt / am devenit camaruta cu zavoare ruginite. Acum … nu mai vad o usa prin care sa intru … nu mai vad nici camaruta … acum ma vad deja aici, inautru … si stau.

Astept sa aud fricile cum imi soptesc …

Si astept. Un amestec de sentimente, de lupte, se dau in fata mea, care mai de care mai importante, vitale pentru a gasi cheia catre sufletul meu.

Gandurile ma inunda si faramele fricilor  ies prin crapaturile peretilor … vad ziduri care se surpa … si totul devine un haos, un haos de voci, de priviri, de sentimente… “asculta-ma pe mine”; “iar uiti de mine?”; “eu am sa-ti zic ceva mai important”…

Nimic-In alte cuvinte, Valentina
Asta este momentul! Stai in fata fricilor tale! Respira!

Toate fricile au prins viata

… si sunt nerabdatoare sa vorbeasca in sfarsit cu mine, sa ne cunoastem … sa ma inteleaga si sa le inteleg …

Nu am rabdare sa le ascult pe rand. Eu ma grabesc … am alte urgente… vitale “pe bune”:  job, bani, familie, prieteni, etc.

Alerg parca “trezita” catre prezent …  fug.  Iar fug. Ma opresc si  … de data asta vreau sa inteleg. Covorul rosu este sub picioarele mele. Calc pe el… ce sentiment ordinar, familiar chiar …. nimic alarmant.  Nimic care sa ma sperie … De unde linistea asta cand stau pe covorul resemnarii?

Si cate urme de “bocanci murdari” pe el … cat de sters si decolorat imi pare…

Oare de cat timp sunt musafir in casa resemnarii?

Atat de familiarizata sunt cu aceasta stare … aparent traita “in premiera”, incat mintea mea creaza un nou adevar … oare eu am hranit resemnarea in tot acest timp? … oare ea mi-a arat si daruit chiar covorul tesut de mine, de fricile mele?

Da, eu sunt singurul executant si beneficiar al sufletului meu. Tot ce este in el sunt eu.

Iar aici unde sunt eu, aici este totul posibil, aici e loc de vise, de iubire, de zambete, de rasete si fericire.

Ce?   fericire?

“fericire” odata, “ fericire” de doua ori … vandut!

S-a dat!

S-a dat cand eu stateam pe covorul rosu al resemnarii.

 

In alte cuvinte,

Valentina

Tie, ce ti-a placut?

Pagini de social media

Articole recente

Comentarii recente

Meta