Despre ce este vorba in blogul valentina.coffee? Prima bucla a cunoasterii.

Prima bucla a cunoasterii.

Din martie pana in noiembrie.

Din martie 2018 pana in noiembrie 2019, au trecut 21 de luni. Tot atatea luni au trecut de cand am inceput sa-mi pun intrebari. M-am apucat de scris direct pe blog. Fara pregatiri sau planuri. A fost o miscare mai degraba spontana, decat bine calculata si motivata.

In martie 2018, nu stiam mai nimic despre mine, si nici nu intelegeam ceea ce stiam.

Acum privind in urma pot idetifica un punct de plecare si un punct de sosire, unde punctul de sosire este chiar ziua de azi (acest punct intermediar, noiembrie 2019).

Omul si egosimul

In primul meu articol am vorbit despre om, l-am definit, i-am acordat merite “din pix”, l-am defaimat tot “din pix” si am scos in fata trasatura noastra comuna definitorie, egoismul. Din egoism s-a nascut binele si raul.

In al doilea articol m-am trezit de partea raului. Eram de partea lui de mult timp, dar nu eram constienta. Imediat dupa ce am spus cu propriile cuvinte ce simt eu ca este omul, dupa ce i-am dat o definitie omului, gandurile au curs liber catre identificarea mea ca om, si implicit impartirea actiunilor mele in bune si rele. La doar 3 zile de la primul meu articol, deja concluzionam puterea fricilor. Am dedus ca tot ceea ce intampinam nou in viata noastra, este impartit in doua mari categorii: (1) ne place si (2) nu ne place. Altfel spus, necunoscutul a fost impartit in: (1) asta iubesc deja (2) de asta imi e frica inca.

Eu in centrul intrebarilor.

Apoi au urmat o serie de articole in care un singur cunvant a fost sursa tuturor gandurilor: eu.

Eu , m-am rupt de iubire.

Eu, caut vinotati in alta parte.

Oare intrebarile pe care mi le pun eu sunt bune?

Eu, refuz sa mai actionez si mi-e groaza sa reiau visele prafuite.

Redescoperirea celor uitate.

Nu pot uita ceea ce n-am facut

La 3 luni, dupa acest carusel al cunoasterii de sine, realizez ca exista un loc unde se duc toate aceste vise uitate, toate aceste frici, toate sperantele pentru care n-am avut curaj suficient sa le ating. Exista un loc pentru ele. Nu se pierd. Sunt in camaruta cu zavoare ruginite.

Vorbesc mult despre aceasta camaruta, fara sa stiu ca deja sunt inauntru.  In timp, gasesc un avantaj in asta. De aici pot actiona!

 Aici descopar ca frica si iubirea sunt una. Descopar ca doar o parte din zilele ce au trecut, amintiri, proiecte, oameni, etc., se regasesc in camaruta cu zavoare ruginite, dar nu sunt toate acolo. Este doar o parte, doar acea parte care a fost inmuiata in frici. Mai sunt acele zile, acele amintiri, acele proiecte pe care le-am primit cu iubire, le-am savurat si le-am uitat, la fel ca restul vietii ce a venit usor.

Nu ma pot abtine de la comentarii

 Ma adancesc in cautari si deja se naste in mine un soi de aroganta. Dau lectii altora, acum ca “stiu”. Citesc semnele de pe trupurile altora. Vad ce n-am vazut pana atunci. Vad urmarile gandurilor, a vorbelor si a actiunilor cum modeleaza trupurile noastre. Simt ca am obligatia sa zic ceva. Si aleg sa spun ce parere am eu despre toate astea, cu riscul asumat ca mi-o iau.

Am mers pe principiul “tine frica aproape ca sa dispara”.In alte cuvinte, intra direct in paine! Ai ceva de zis, zi acum!

Sunt mereu pregatita pentru un dans cu fricile mele.

In numai 5 luni, am scos fricile la dans, rand pe rand. Am constatat ca pentru a rezolva o frica sunt mereu pregatita si suficienta.  Asta vreau sa stiu mereu si sa aplic.

 Imi place sa rezolv fricile. Le iau (in serios) la misto!

Aflu sursa luminii din ochii mei

Mai trece o luna, ajung sa ma alint printre amintiri cu si despre iubire. Caut iubirea din origini. Iubirea pura. Ma intorc la copilarie. Savurez cea dintai atingere a iubirii si deja ma simt mult mai usoara, mult mai pura.

Din nou, ajung sa dau lectii de iubire. Astern un articol “Hai sa vorbim despre iubire” prin care ii vindec si ii mustrez pe altii sa nu sufere din iubire, ca prostii.

Descopar ca am senzualitatea si vulgaritarea si superioaritatea unui adult cunoscator in ale iubirii.

Intelegerea prezentului

Ce vreau eu?

Continui sa ma intreb. Continui sa ma studiez. Stiu ca am o mare frica pe care am tot reprogramat-o.  Scriu: “Ce vreau eu?”. Pun accent pe intentia de a imi satisface chiar eu nevoia mea. Gata cu victima. Vreau, sunt, am, iau.

Ajung sa vorbesc despre echilibru intre munca si repaos. Cum vad eu solutia pentru vremurile aglomerate in care ne-am trazit.

In septembrie 2018, descopar ca toti vrem sa fim cei mai buni indiferent de timpuri, de oameni si de locuri.  Vrem sa ne simtim necesari / indispensabili.  Scriu “Vreau sa-mi arati cat de mult ma vrei!

in alte cuvinte, Valentina
Vreau sa-mi arati cat de mult ma vrei!

Or fi vremurile astea galopante, sau o fi natura omului,  dar cert este ca noi toti cautam sa ne satisfacem nevoile repede. Ca niste putori, ma indeamna ego-ul s-o spun. Pe de alta parte, sufletul este obisnuit cu lucrurile bine facute … de durata. Si mai intreaba-ma ce am?

Sunt bine. N-am nimic.„?

Am scris si despre asta. Am cautat sa inteleg ce am. Iata, asa s-a nascut articolul: ”Constiinta este vazuta ca pedeapsa a sufletului. Cand si de ce?

Dupa atata spalare de creier, vreau sa ma intorc la zero, la realitatea de azi, la prezentul meu de acum. Sunt curioasa cum se vede lumea mea, prin “noii mei ochi”. Nu vad clar realitatea pentru ca am prea multe amintiri stocate, ce pateaza sau blocheaza noile tablouri.

Ajung sa constat ca ma uit la un singur punct, de la o distanta foarte, foarte, foarte mica. Am avut o mizerie pe ochi, iar acum mi-a picat fisa. Fiecare este vinovat pentru propria fericire.

A mai trecut timpul, iar eu mi-am gasit un partener in mine. Am descoperit ca ma pot inveseli si ma pot bucura pe mine. Cu toate astea, mi-am zis: “nu mai rezist mult”.  Ma impiedic din potentialul meu din cauza unei basini, supararea oamenilor ma face sa ma inchid.

Dar, eu nu vreau sa raman statica / inchisa, pentru nimic, mai ales din cauza unei suparari.  Ma intreb constient daca are sens aceasta ezitare. Am de ales intre a fi cine simt eu ca vreau sa fiu sau a ma inchide, caci si eu “am dreptul” sa fiu suparata. De cele mai multe ori alegeam a doua optiune, ca forma de pedeaspa, pe principiu oricum tu meriti sa nu-ti mai vorbesc. Si am oscilat mult in jurul unor astfel de decizii: (1) te iert si deja te iubesc sau (2) nu te iert si iti fac viata un chin pana platesti tot. :))  Acum , ma bufneste rasul!

Imaginea mea cantarea mai mult decat sentimentele mele

Vorbim prea mult din adancul personalitatii noastre / din ego-ul nostru. Alta provocare! Eu cum procedez? Din nou m-am trezit scriind: “Vorbesti cu mine sau vorbesti pentru slavirea ta?”. Am facut distinctia constienta intre „mine, vorbind din suflet” si „mine, vorbind sa fiu laudata sau confirmata de altii”.

Sunt materie. Ce face asta din mine?

Iubiri stinse

Dupa 1 an de cautari, in martie 2019 sunt intrebata “In ce masura rămân conectate două suflete atunci când dispare chimia”. De unde sa stiu eu, mi-am zis. Am indreptat toata atentia mea, catre iubiri stinse. Ale cui iubiri? Ale mele. Era gol acolo. Nu aveam la ce sa ma gandesc. Si atunci mi-am dat seama, care este raspunsul.

Tot ce trece prin mintea mea este trecator. Iubirea care ruleaza in cap, doar in capul meu, aceea este deja amintire. O poveste. Chimia mea este intr-un anume fel dat fiind spatiul si timpul in care ma aflu. Eu sunt materie. M-am simtit eliberata, pe de o parte. Sunt materie si deci actionez dupa legile universului. Dar oare asta e tot? Dar dincolo de asta cine sunt? Ce sunt? Unde sunt? Dupa ce tanjesc?

Constiinta

Toate intrebarile, fie ele ale tale fie ale altora, produc schimbari in noi. Iata cum, am gasit un tragaci pentru vinovatie. Constiinta! Pe scurt, nu ma simt bine cand nu fac ceea ce-mi dicteaza chimia mea. Imi pasa de altii doar daca constiinta mea imi transmite asta.  Granita binelui meu este acolo unde nu ma mai simt eu bine.

Dorinte

Seriozitatea si gravitatea cu care am ajuns sa imi evaluez pasii, m-a adus la alta cautare: “Crezi în zâne și în trezirea întregii lumi?” Am luat pixul in mana si am visat. Tanjesc dupa ideea sau iluzia ca totul se rezolva cu putin mai mult somn, ca cineva ma pazeste si ma ocroteste. Cineva ma pupa si ma iubeste si ma va strange in brate de cate ori este nevoie.  Povesti? Poate, dar ce bine ma simt cand iata se poate.

Eu, dincolo de vechi

Noi cai, aceeasi provocare

Frica de greseala ma opreste din actiune. O regula! Mai trec 3 luni silentioase in care caut si caut si caut din nou, dar nu public nimic. Frica de greseala, ma determina sa merg pe drumuri noi, acolo unde greseala este acceptata cu blandete si incurajari. Asa descopar ca ma plac si in versuri.  

Lipsa de continut nou, promisiunea postarilor saptamanale si lipsa unui feedback, imi taie orice elan, orice dorinta de a mai cauta, de a mai face.  Se scurg cateva zile in care doar sunt. Asa se naste prima mea poezie, despre a fi sau a face, despre alegere si schimbare. Eu vreau “sa fiu”acum, iar asteptarile sunt „sa fac”. Consider ca dezacordul asta s-a nascut din lipsa unor mentori, din experiente proprii insuficiente, din lipsa de obstacole reale, din lipsa unui adversar in carne si oase si nu in ultimul rand din lipsa unei puterii decizionale.

Este o chestiune de singurate? Este o urmare a schimbarilor de context (de la multi poli de nevoi, la mine)?  Pornesc intr-o alta cautare. Ma etichetez ca fiind din multime si automat vreau sa inteleg ce face cel singur. Cum a trait atata timp. Ce a facut cu mintea lui pana acum? A invatat-o? Are intrebari de share-uit?

Noi vinovati

Am concluzionat ca cel care stie are obligatia morala de a ajuta. Si indiferent cat de greu a dus-o pana sa ajunga unde este, el are indatorirea sa impartaseasca din experientele lui. Si mai mult, il vad direct vinovat daca nu o face.

Noi reguli.

Dar, cand toti si oricine ajunge sa fie vinovat pentru tot, chiar daca nu are legatura directa cu tine, atunci te saturi de tine si te intrebi: ce-i cu fabrica asta stricata de ganduri? Care este sensul lor? Care este scopul a tot?

Eliberarea si acceptatea

Daca maine nu ma mai trezesc?

Limitele sunt in cunostintele limitate, cunostinte care sunt mereu limitate. Astfel ca, hotarasc sa simulez plecare mea din ce stiu. Moartea mea.

Realizez cu lacrimi in ochi ca aici vreau sa fiu, insufletita. Realizez ca plang degeaba. Ma plang, pentru ca asa am vazut eu ca se mai practica.

Prin retrospectiva, realizez ca am parcurs o mare bucla de cunoastere. Mor, mor de dragul unei teoreme, de dragul unui raspuns, de dragul cautarii. Fac si asta. Ajung sa mor si … si nu plec. Nu plec, pentru ca mintea nu mai avea carari previzionate, dupa aceasta moarte. M-am intors subit la dorinta de a trai. Am vazut parca in sfarsit ca doar aici, in aceasta viata ai imagini, ai imaginatie, ai traseu sau macar ti-l poti face.

Rezultatul unui exercitiu de imaginatie, este o realitate. Concluzionez ca fara trup am tot ce imi doresc, pentru ca nu imi mai doresc nimic. Nu mai exista „eu” nici ca moft nici ca idee. Nu imi mai lipseste nimic pentru ca n-are cine sa vrea ceva.  Iert tot ce vad, este mult spus. Nu exista nimic de iertat. Nu exista ideea de iertat. Nu exista puterea si dreptul asta, pentru nimeni.

Vreau sa invat ce nu stiu.

In octombrie 2019, la 20 de luni dupa primul meu articol din “Jurnalul iubirii mele de la ceapa la cafea”, am realizat si am recunoscut ca sunt interesata sa invat cuvinte de iubire. Eram un copil care voia iubire dar era mult prea mandru de el si se vedea prea puternic ca sa arate ca vrea iubire sau sa permita sa fie iubit. Iubirea trebuia data celor slabi, iar eu eram puternica.

M-am trezit finalizand primul capitol al jurnalului meu, si totodata prima bucla a cunoasterii de sine, acceptandu-ma pentru prima data, cu iubiri cu tot.   Altfel spus, a fost intaia oara cand am fost sincera cu mine ca iubesc si m-am acceptat pentru asta, sau m-am acceptat chiar si asa.

😊

Nu stiu unde ma duce urmatoarea bucla a cunoasterii. Stiu doar ca sunt un cautator.

Daca inconstienta am ajuns pana aici… Zambesc! Aici, acum e al naibi de bine! E punctul meu zero! De aici toate drumurile sunt deschise!

Daca inconstienta am ajuns pana aici atunci, constienta fiind, pot ajunge oriunde imi propun!

Ma inclin! Un capitol inchis!
Timpul ne va arata cine va continua capitolul 2.
In alte cuvinte,
Valentina

3 pareri :)

Autor Valentina

Pagini de social media

Articole recente

Comentarii recente

Meta