Zambesc… Intinsa pe spate, in relaxare, in meditatie, apare intrebarea. E simpla, clara si vine singura. In linistea mintii aud intrebarea:
Ce vreau eu?
O intrebare veche, adresata in atatea contexte. Nu…. M-a obosit intrebarea asta. Incerc sa fug de ea, din nou. As mai lasa-o putin fara raspuns caci, recunosc, mi-e teama ca nu stiu raspunsul.
Ceva ma face sa insist … Simt ca este timpul, deja demult. Si totusi, mi-as fi dorit sa mai aman putin raspunsul. In fond, pentru ca am tot amanat-o.
Apare frica.
Apare frica ca, tot ceea ce spun acum ca vreau, va trebui sa obtin, sa am, sa devin, sa fiu.
- Si daca nu o sa mai vreau toate astea?
- Si daca nu o sa obtin tot ce spun ca vreau?
- Iar daca intr-un final spun ce vreau, va trebui sa ma apuc sa actionez, chiar acum?
Poate ca de aici apare teama. Poate ca de asta nu vreau sa spun ce vreau. Ca sa nu imi dau “de lucru”. Ca sa nu ma simt neputincioasa ca nu am reusit. Sau poate pur si simplu as mai pluti in comoditatea zilelor mele, fara presiuni inutile … Poate din toate cate putin.
Ma intorc cu gandul la intrebare. Imi arunc un raspuns vag, abstract:
Vreau sa gasesc acel drum. Drumul corect … catre ceea ce ma va face fericita, implinita, vie.
Stau la rascruce de drumuri.
Drumul parcurs pana acum se bifurca. Vad doua carari dar nici una nu pare sa duca catre orizontul tintit pana acum. Niciun drum nu a fost batut in continuarea dreapta a vechiului drum. Si nici nu stiu daca as fi vrut asta …
Mi-e frica de schimbare?
Poate. Poate daca mai continua drumul … l-as mai urma “dormind” ca pana acum. Poate ca este bine ca sunt la o rascruce.
Dar eu trebuie sa-l aleg acum. Acum nu mai pot spune “altul este de vina”.
Si mi-ar placea ca cineva sa-mi vanda un pont, sa-mi spuna care este drumul corect. Eu vreau sa merg pe drumul corect. Am obosit sa tot umblu prin maracini. Am obosit sa caut orbeste raspunsuri. Vreau sa inteleg care este drumul meu, in fapt.
Daca este al meu, atunci eu trebuie sa am raspunsul. N-am de ce sa caut in scrierile altora.
In meditatie.
Culcata pe spate, simt cum ma inalt printre ganduri. Trupul ramane in vegherea prezentului, iar eu ma las purtata printre lumi.
Zambesc. Imagini nedefinite apar si dispar in incercarea mea de a vizualiza ce vreau, ce ma face implinita, ce imi da sens. Ma plimb printre miile de optiuni. Absolut tot ceea ce sunt in masura sa fiu acolo este. Dar nu pot pune degetul pe nimic concret. Numai linii si umbre.
Inspir adanc, buzele se deschid intr-un zambet mare. Il pot simti prin starea de bine asociata si usoara incordare a muschilor fetei, produsa dintr-un soi de reflex.
Cauza si efect.
Numai gandul ca, acum, intreaga mea fiinta (trup, minte si suflet) exista pentru mine, pentru moftul meu, pentru nevoia mea, pentru redefinirea mea, ma face sa zambesc. Gandul a transmis trupului meu un impuls de placere asociat cu calmitate si incredere. Ma surprinde legatura, inca atat de starnsa intre trup si minte.
Gandurile se disipa si ramane un singur adevar.
Eu nu am toate raspunsurile, chiar daca intrebarile ma privesc pe mine.
“Ce vreau eu” se afla in ceilalti? “Ce vreau eu” se raporteaza la ceilalti? Ii afecteaza pe ceilalti? Ii inspira pe ceilalti? Ii defineste pe ceilalti?
Am vazut in tine ce vreau eu, am vazut in el/ea ce vreau eu, am vazut in mine ce vreau eu. Am vazut in locuri, in oameni si in vremuri ce vreau eu. Si tot nu pot spune ce vreau.
Am inteles. Raspunsul este in tot.
Dar raspunsul asta nu ma multumeste. Aleg sa cred ca nu ar multumi pe nimeni.
Asta inseamna ca eu trebuie sa aleg in fiecare moment “ce vreau eu”, si implicit “cine sunt eu”. Iar daca eu aleg, inseamna ca decizia actiunilor mele imi apartine. Va trebui sa-mi asum fiecare actiune, fiecare cuvant, fiecare privire. “In garda” toata viata?
Stiu. E viata mea… cine ar trebui sa vegheze daca nu eu?
Alergam in cautarea “drumului corect” cu naiva speranta ca odata gasit acesta ne va purta pe culmile succesului, asa … “morti”, inconstienti, neasumati.
Alergam degeaba.
Viata lasata in mainile altora, nu e viata ta. Anii, lunile, saptamanile, zilele, orele minutele,. … momentele … fiecare fractiune a timpului tau e viata ta. Fii implicat in viata ta, fii “in garda”.
Cunoaste-te, documenteaza-te, intreaba, asculta, actioneaza!
Zilnic vei avea de raspuns la “Ce vreau eu?”. Nu te mai lasa surprins si nepregatit!
In ceilalti este raspunsul.
Citeste-i, asculta-i, simte-i!
Negresit se va intampla urmatoarea reactie. Imediat iti vei da seama ce nu vrei. Natural o sa emani stari ne nemultumire in zeci, sute, mii de contexte. Vei fii in masura sa enumeri tot ce nu vrei si ce nu-ti place.
In tine este intrebarea.
Spunand ce vrei implica o actiune, implica un efort, implica persoana ta, implica asumare.
Vei ajunge sa te cunosti pe tine.
De unde sa pornesti calataria auto-cunoasterii, cand raspunsurile sunt in tot? Nucleul esti tu, caci in tine este intrebarea!
Citeste si pentru sufletulOmul – nascatorul si fondatorul Egoismului (sentiment imanent omului), prin trasatura lui vital necesara conservarii (in toate formele pe care le poate lua conservarea / frica) fuge de iubire. Conservarea a aparut din frica (de schimbare, de nou, diferit, etc.). Frica este o fata (sinonim cu chip) a Necunoscutului. Necunoscutul poate deveni stapanul omului.... More tau!
In alte cuvinte,
Valentina
Asculta aici versiunea audio a articolului:
