Adu-ti aminte prima atingere a iubirii!

Prima atingere a iubirii nu este niciodata iubirea insasi si doar ea este! Multumeste! Ridica-te  si continua!

Ai atatea de invatat, de trait, de iubit!

Adu-ti aminte cum a fost!

Adu-ti aminte   pentru   renasterea sufletului tau!

O bucurie libera, spontana si verde  imi fura sufletul la dans … o bucurie mangaietoare, invincibila, narcotica imi atinge fruntea. De nedescris, de necomparat, de nemasurat. Si totusi … si totusi aleg sa incerc. O parte frumoasa din mine s-a renascut , iar eu vreau sa o cunosc, caci eu sunt.

Alinat de lacrimile care rad, sufletul meu, in timp si in tacere, a regasit “cuvintele” … a inotat in valurile vremii si s-a oprit la copilarie.

valentina.coffee
In foile timpului se odihneste copilaria mea!

 Prima atingere a iubirii!

Sufletul rade, trupul este indurerat – fotografie a bucuriei mele din copilarie.

Cu trupul arzand de febra … sufletul meu se prinde strans de mana mamei, de privirea ei, de sufletul ei. Frica neputintei, a singuratatii, a auto-abandonului este vie si ma stinge prin insusi aerul pe care il respir … un aer fierbinte, un aer necrutator cu materia care ma comune. Da, sunt racita – simt cum febra ma fura, ma pacaleste, ma manipuleaza … si dupa ce preia controlul trupului … nu se opreste aici. Nu! … aici abia incepe durerea. Ironic, durerea mea, a sufletului, incepe unde durerea trupului se sfarseste. Cand trupul mi-e desert, cand febra se scalda in dureri – in voia ei, in trupul meu, atunci lumina ma paraseste, pleoapele ma frig, sufletul este izgonit, iar iubirea ii da locul resemnarii.
Si iar ma tem, ma tem ca nici acum nu voi fi suficienta … simt cum insusi febra alege “sa ma paraseasca” … simt ca nu mai simt … Am devenit durere.  Am devenit durere si … aleg sa fiu tare cu sufletul meu.

Da. Accept sa fiu eu insumi durerea, sa o simt doar eu, sa o tin captiva in mine, sa o hranesc cu un singur suflet. Din egoism sau din iubire …nu stiu. Aleg sa cred ca din iubire.

Dar cine m-ar mai putea iubi, alina, mangaia acum? … acum cand eu n-am nimic de oferit; niciun zambet, nicio bucurie, nicio mangaiere… cine sa aleaga durerea ? Cine sa vrea un trup bolnav, fara suflet?

Fara suflet?

Atunci vocea cui o aud eu? De unde ma privesc si ma judec?
Sufletul meu a fost izgonit, sau… sau a fost prea las ca sa ramana si sa lupte cu durerea?
Si daca a fost las … nu merita iubirea, si daca a fost izgonit … nu merita iubirea. Atunci.. ce mai conteaza!?! Raman cu durerea, mi-am zis. Eu si Durerea. Resemnarea. Nimic.

Ma trezesc parca din agonia sufletului si nimic… Pot deschide ochii. Nu simt durere. Nu-mi simt nici trupul.
Ma privesc … pleoapele reci si grele sunt singurele pe care le pot misca. Parca nu sunt ale mele. Prea grele.
Aplecata asupra chipului meu sta mama. Cu ochii indurerati, ea “ascunde” durerea din sufletul ei si parca in sfarsit respira si ea… acum respira.
Mana mea fierbinte este in mana ei. Acum vad, simt. Simt ca ea inca mai lupta pentru mine. Ma pupa pe frunte (sa vada daca mai am temperatura – zice ea).

Ce bucurie! Sufletul meu”blegut” rade. Rad si eu prin lumina din ochii. Doar atat pot. Undeva printre suvoaie de durere, in ochii mamei vad lumina. Acum vad de unde vine lumina din ochii mei … din suflete.
Ce bucurie! De nedescris, de necomparat, de nemasurat.

Tu iti aduci aminte  prima atingere a iubirii?

Permite-ti timpul caci tu esti timpul tau!

Multumeste! Ridica-te si continua!

In alte cuvinte,
Valentina

 

Tie, ce ti-a placut?

Pagini de social media

Articole recente

Comentarii recente

Meta